TEHNOLOGII PLANTARE

Lucrări de înfiinţare.

Etapele care trebuiesc parcurse la înfiinţarea unei plantaţii de pomi fructiferi sunt următoarele: pichetarea terenului, săpatul gropilor, repichetatul si umplerea parţial a gropilor cu pământ si gunoi, alegerea materialului săditor, repartizarea pomilor la gropile de plantare si plantatul pomilor.

Pichetatul terenului se face in vederea marcării locului de plantare al fiecărui pom. In funcţie de natura terenului se utilizează mai multe sisteme, dar cel mai folosit este cel simplu de marcare, prin ţăruş, la distantele stabilite, si prin măsurare cu ruleta. Practic, pe terenuri cu pante mici sau in pante terasate: pichetatul in dreptunghi la care intre rânduri distanta este mai mare, iar pe rând distantele sunt mai mici si in pătrat la care distantele sunt egale atât pe rând cat si intre rânduri.

In cazul terenurilor uşor accidentate sau cu o panta mica, pichetarea se face in paralelogram ca si cel in dreptunghi, doar unghiurile opuse sunt egale doua cate doua, sau in chinconz respectiv in triunghi echilateral.

Atunci când se doreşte plantarea pomilor pe terenuri neamenajate se face pichetaj pe curbe de nivel.

In cazul pichetării terenului pentru înfiinţarea de plantaţii intensive, întotdeauna trebuie avut in vedere ca rândurile de pomi sa fie perpendicular pe axul drumurilor principale.

Săpatul gropilor, repichetatul si umplerea parţial a gropilor cu pământ si gunoi de grajd. Prima dintre aceste lucrări trebuie făcuta cu mult timp înainte de plantare, uneori chiar cu 1-2 luni, acolo unde terenul nu se desfunda. Mărimea gropilor este variabila in funcţie de gradul de mobilizare al terenului, si anume de la 30x30x30cm in teren desfundat, pana la 60x60x40cm in teren nedesfundat. Celelalte lucrări se fac cu doua 2-3 săptămâni înainte de plantare, respective gropile se umplu cu pământ si gunoi, iar repichetatul se face prin vizare pe jaloane sau cu ajutorul scândurii de repichetat.

Alegerea materialului săditor este una din operaţiile de care depinde starea viitoarei plantaţii. De aceea, este indicat ca materialul săditor să fie procurat din toamnă, din pepiniere consacrate, recunoscute oficial şi controlate, care garantează autenticitatea, calitatea şi sănătatea pomului. Este indicat sa se aleagă pomii cu rădăcinile cat mai dezvoltate si intacte, cu lemnul ramurilor copt si muguri bine formaţi, preferându-se cei care au numeroase ramuri laterale sau anticipaţi, la care se poate forma scheletul pomului si implicit intrarea timpurie pe rod. Efectul plantării unor astfel de pomi consta in formarea rapida a coroanelor si începutul fructificării încă din anul 2 sau 3, obţinându-se o producţie însemnată de fructe încă din anul 4 de la plantare.

Plantarea pomilor. Epoca cea mai potrivita pentru plantarea pomilor in general este toamna (octombrie-noiembrie), întrucât asigura refacerea sistemului radicular si pornirea in vegetaţie primăvara mai timpuriu, dar se mai poate planta si primăvara devreme (martie-aprilie). Pomul trebuie plantat la adâncimea la care a crescut in pepiniera, respectiv cu punctul de altoire la nivelul solului. In caz ca plantarea este adânca, se întârzie pornirea in vegetaţie, iar in cazul unei perioade ploioase si pe teren greu are loc asfixierea rădăcinilor. Numai in zona de şes, unde se simte lipsa umezelii, pomii pot fi plantaţi cu 2-3 cm mai adânc decât au fost in pepiniera. Pe măsură ce se aşează pământ peste rădăcinile pomului, trebuie efectuata o călcare energică, in jurul pomului, pentru a se tasa solul si a nu rămâne goluri de aer.

Indiferent de epoca de plantare, materialul săditor suportă două operaţii premergătoare lucrării – fasonarea şi mocirlirea pomilor.

Fasonarea constă în eliminarea rădăcinilor vătămate, reîmprospătarea prin scurtarea vârfurilor la cele lungi.

Mocirlirea se realizează prin introducerea sistemului radicular într-un amestec de consistenţa smântânii realizat din pământ (de preferinţă galben), bălegar proaspăt de bovină şi apă.

De regula, la plantare, după fasonarea rădăcinilor si mocirlire, pomul se aşează in partea de nord a tutorelui pentru a-l proteja de acţiunea îngheţului si dezgheţului brusc.

Alte lucrări care se fac odată cu plantarea pomilor sunt: administrarea îngrăşămintelor la groapa, udarea, precum si muşuroiul de toamna. Când pomii se plantează in gropi săpate individual, cum este cazul in grădinile de lângă casă, odată cu plantarea, trebuie administrate si îngrăşămintele, si anume 15-20 Kg gunoi de grajd bine fermentat sau 20-30 g azotat de amoniu, 20-30 g de sare potasica si 50-60 g superfosfat substanţa activa, la fiecare pom.

Căpşunul se cultiva in cultura anuala sau multianuala, in câmp liber sau protejat in solarii, precum si in sere in cultură forţată. Pentru înfiinţarea plantaţiilor este necesară dezinfectarea solului pentru combaterea larvelor de cărăbuş si a nematozilor, înainte de arătura adânca sau înainte de mărunţirea solului prin discuire. Alte lucrări necesare constau in parcelare, pichetare la 80 cm – 1 m intre rânduri si 25-30 cm intre plante pe rând, pregătirea stolonilor pentru plantat, mocirlirea si plantarea propriu-zisa. Densitatea este de 40.000-60.000 plante/ha, in cultura anuala la plantare in lunile iunie-iulie. Pentru cultura multianuala plantarea de toamna are loc in septembrie pana la 15 octombrie, primăvara in aprilie sau chiar vara la sfârşitul lunii iulie si începutul lunii august, folosind stoloni refrigeraţi. La plantare este obligatoriu folosirea de stoloni înmulţiţi in pepiniere autorizate. Indiferent de sistemul de cultură, materialul săditor suportă două operaţii premergătoare lucrării – fasonarea şi mocirlirea stolonilor.

Fasonarea constă în îndepărtarea resturilor de filamente, frunze uscate şi reducerea aparatului foliar la 1-2 frunzuliţe.

Mocirlirea se realizează prin introducerea sistemului radicular într-un amestec de consistenţa smântânii realizat din pământ (de preferinţă galben), bălegar proaspăt de bovină şi apă.

Plantarea manuală implică trei operaţiuni:
* execuţia gropii cu plantatorul sau cu sapa la 10-15 cm adâncime;
* introducerea stolonilor în gropi;
* strângerea pământului pe lângă rădăcini, astfel încât acestea să facă masă cu solul.

Plantarea mecanică se realizează cu ajutorul maşinilor de plantat răsaduri de legume care se adaptează la sistemul de plantare al stolonilor de căpşuni.

Principalele condiţii pentru reuşita culturii sunt:
* poziţia rădăcinilor care trebuie să fie perfect verticală şi dreaptă în gropi;
* coletul stolonilor să fie la nivelul solului;
* mugurele central să fie deasupra solului;
* solul să fie bine tasat prin călcare în jurul plantelor, astfel că, la prinderea uşoară de frunze, plantele să opună rezistenţă;
* irigarea culturii.

Producţiile care se obţin începând cu anul al doilea de cultura sunt de 15-20 t/ha, iar la deplina rodire de 20-30 t/ha. Durata culturii este de 2-4 ani, după care se reînnoieşte si se dezinfectează solul.

Fertilizarea este necesara in funcţie de rezervele solului si nivelul producţiei, cunoscându-se ca la o tona de căpşun sunt necesare dozele de 3,5 Kg azot, 2,5 Kg fosfor, 6,5 Kg potasiu si 20-30 t gunoi de grajd.

Irigarea este obligatorie după plantare, iar in zonele mai secetoase sau pe terenuri nisipoase si in timpul vegetaţiei, după înflorit si la creşterea fructelor.

In privinţa lucrărilor de întreţinere a solului un rol hotărâtor in reuşita culturii îl au praşilele manuale pentru combaterea buruienilor sau folosirea erbicidelor selective, ca si mulcirea cu paie înainte de intrarea in pârga a fructelor.

Epoca cea mai potrivita pentru plantare este toamna după căderea frunzelor, în octombrie – noiembrie si primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, după dezgheţul solului.

Terenul folosit la înfiinţarea plantaţiei trebuie să fie fără exces de umiditate, cu sol argilo-lutos, reavăn, cu fertilitate ridicată. Plantarea se face în gropi sau rigole. Gropile se realizează manual, după pichetarea terenului, sau mecanizat, la dimensiunile de 45/45/30 cm. Deschiderea rigolelor se realizează cu un plug special la adâncimea de 32-35 cm. Înainte de plantarea materialului săditor se execută o fertilizare la groapă sau pe rigolă folosind 5-6 kg gunoi de grajd bine fermentat, 30-40 g superfosfat, 20-25 g sulfat de potasiu şi 15-20 g azotat de amoniu.

Materialul săditor ce urmează a fi plantat se fasonează astfel: se îndepărtează prin tăiere rădăcinile vătămate sau rupte, se scurtează butaşul la 3-4 muguri lungime, după care se mocirleşte într-un amestec consistent compus din pământ galben, bălegar proaspăt de bovină şi apă.

Butaşii astfel pregătiţi se aşează în gropi sau rigole cu rădăcinile răsfirate şi cu vârful către pichet. Se adaugă pământ şi se tasează bine în jurul plantei, după care se execută o copcă în care se toarnă 5-8 litri de apă. După infiltrarea apei în sol, se execută un muşuroi până la mugurele terminal. Partea care se află deasupra solului şi care se muşuroieşte, trebuie să aibă 2-3 muguri pe lungimea butaşului.

La înfiinţarea unei plantaţii de coacăz se are in vedere vigoarea si modul de creştere al tufelor, fertilitatea solului si posibilităţile de întreţinere. Butaşii sau marcotele lungi de 20 – 25 cm, cu 7 – 10 rădăcini de 10 – 15 cm lungime se plantează toamna sau primăvara, la distante de 0,8 – 1,2 m pe rând si 2,5 – 3 m intre rânduri la densitatea de 3.000 – 3.300 plante/ha. Se recomanda plantarea a 2 – 3 soiuri in parcela pentru o buna polenizare. Cea mai utilizata forma de conducere a plantelor este aceea de tufa, care se transforma in 2 – 3 ani de la plantare, dar este posibila si conducerea cu trunchi de 20 – 40 cm si coroana din 6 – 8 ramuri de schelet care se susţin pe şpalieri si sarma instalata la 40 cm de sol. In cazul conducerii sub forma de tufa, tulpinile se scurtează la 15 – 20 cm, după plantare, iar in primăvara anului următor se reţin 2 – 3 tulpini care se scurtează la 4 – 5 muguri pentru a forma tulpini noi, celelalte rămân intacte si rodesc începând cu anul 3 după plantare. Începând cu primăvara anului 5 se suprima de la baza, anual, tulpinile mai bătrâne de 4 ani întrucât productivitatea lor scade. Tăierea de rodire consta in scurtarea la 20 – 30 cm a ramificaţiilor laterale prea lungi, precum si a ramurilor de rod îmbătrânite care tind sa se usuce. Ca regula se reţin pentru fructificare tulpinile tinere, mai viguroase si expuse la lumina.

In cazul conducerii sub forma de gard fructifer, pe spalier se plantează cate 4 – 5 tulpini la metru linear care nu se scurtează, ci se lasă sa crească pana la 1,8 m înălţime si apoi se scurtează. In aceasta situaţie ramurile laterale se scurtează la 20 cm. Producţiile care se realizează sunt de 5 – 8 t/ha la coacăzul negru si duble la coacăzul roşu, iar durata unei plantaţii ajunge la 12 – 14 ani. Fertilizarea se face atât la plantare, cat si după intrarea pe rod a plantelor, raportul NPK fiind de 2:1:3. Rezultatele bune dau si îngrăşămintele foliare aplicate sub forma de stropiri.

Epoca cea mai potrivita pentru plantarea zmeurului in general este toamna după căderea frunzelor, întrucât asigura refacerea sistemului radicular si pornirea in vegetaţie primăvara mai timpuriu, dar se mai poate planta si primăvara după dezgheţ, înainte de pornirea în vegetaţie.

Cultura se pretează la orice tip de sol, dar recolte maxime se obţin pe soluri fertile, calde şi reavene.

Plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 40/40/40 cm sau dacă solul nu este arat de 60/60/40 cm, şi în şanţuri executate cu plugul la 30/32 cm adâncime.

Distanţa pe rând între plante este de 40-50 cm, iar între rânduri, în funcţie de sistemul de conducere:
* cultura în benzi cu spalieri – 2,5 – 3 m;
* cultura sub formă de gard fructifer – 2,5-3 m;
* cultura sub formă de evantai – 1,5 – 2,5 m, iar distanţa pe rând 1-1,2 m;
* cultura pe araci -1,2 m.

Tehnica plantării este asemănătoare cu cea a coacăzului.